Cineva a lăsat o bucată de bandă de aluminiu întinsă pe recepție, neșlefuită, mai degrabă un șablon de lucru decât o expunere, iar chelnerul galeriei nu a mutat-o în ora în care am fost aici. Are o greutate pe care nu mă așteptam să o întâlnesc. Ridic-o și este mai rece decât aurul de acum două încăperi, și mai ușoară, și nu păstrează amprentele la fel cum o face auratura — șterge-o și urma dispare, fără un bol de argilă roșie dedesubt care să aștepte să iasă la iveală, fără istorie care să deranje. Am pus-o exact unde am găsit-o, aluminiul ticăind ușor pe marmura mesei, și am intrat.
Camera în care se termină aurul nu este dramatică în acest sens. Niciun manifest pe perete, deși ar fi putut exista unul. Doar un coridor, apoi o cameră unde ramele devin tot mai înguste, și tot mai înguste, până când, în a treia cameră, nu mai există nicio ramă — o pânză pur și simplă continuă în jurul propriului său șasiu și se oprește, cu marginile drepte, cu agrafele vizibile dacă te uiți pe spate, lucru pe care nimeni din această cameră nu îl face, deoarece tot scopul este fața lucrării. Undeva între acele camere este locul în care Kline și Motherwell s-au dus la un legător de rame numit Kulicke și i-au spus, mai mult sau mai puțin, să nu le stea în cale — iar el le-a construit o bandă de aluminiu sudată, comandată de muzeu în '56 pentru expoziții care trebuiau să călătorească, fără nicio îmbinare vizibilă la colț, deoarece o îmbinare este un lucru pe care îl observi, iar a observa era exact ceea ce nu mai doreau. A devenit standardul. Jumătate din ramele din această aripă sunt încă, în spirit, acea ramă.
Stau cel mai mult în fața unei pânze care nu are deloc ramă — o printare, ambalată, cu marginile finisate în alb, suspendată la câțiva centimetri distanță de perete pe un suport pe care nu îl poți vedea. Aproape, marginea albă nu este vopsea, este însăși suportul, imaginea pur și simplă se oprește și o margine curată preia controlul, tăiată la colț cu o precizie atât de mare încât nu există nicio cusătură ce poate fi găsită cu degetul, spre deosebire de rama aurită din cealaltă aripă, unde acea cusătură era jumătate din plăcere. Trece mâna pe marginea superioară și există o ușoară flexibilitate acolo unde pânza întâlnește șasiul de dedesubt, tensionată ca o tobă în restul suprafeței. În spatele ei, între pânză și perete, o umbră de aproximativ un centimetru adâncime, făcând liniștit ceea ce banda de aluminiu o făcea cu zgomot — îți spune că obiectul este un lucru distinct, plutitor, nu lipit de tencuială, nu continuu cu camera. Fără paspartu. Fără sticlă. Nimic între tine și suprafață decât aerul și climatizarea galeriei, care zumzăie undeva în perete.
Se simte un miros de solvent care nu aparține acestei camere, venind din wherever se pregătește următoarea expunere, și mă întoarce — nu neplăcut, ci brusc — în atelierul de sudură al unui prieten acum ani de zile, scântei căzănd pe beton, el construind o ramă exact ca cea de acum două încăperi pentru o expoziție care s-a deschis cu trei zile întârziere și care, în final, părea că nu a necesitat deloc timp, ceea ce era întreaga strategie. Ornamenul îți spune cât timp a durat ceva. Absența lui este presupusă să nu îți spună nimic, iar acest „a nu spune” este un fel propriu de muncă, de obicei mai multă, ascunsă mai bine.
Ceea ce reprezintă partea plată a acestui lucru, enunțată odată: pe o culoare saturată, grafică, de pe margine pe margine, decorațiunea nu adaugă prezență, ci o fură — un alb plat și îndrăzneț sau un negru plat și îndrăzneț depune mai mult efort stând nemișcat decât orice frunză de acant sculptată ar putea reuși aici, iar aurul în această cameră este perceput ca o greșeală, nu ca o alegere.
Ultima cameră înainte de ieșire este aproape goală — o singură pânză, fără ramă, sprijinită mai degrabă decât suspendată, și un paznic care își verifică telefonul lângă ușa de incendiu, ploaia de mai devreme fiind acum doar o strălucire umedă pe asfalt, vizibilă prin sticla din spatele ei, întregul clădire exhalând spre ora de închidere.
Trei lucruri pe care mi le pune oamenii, în încăperile de după ce strălucirea se stinge
Cum încadrez o print pop art?
Subțire, sau deloc. O margine albă fină pentru a lăsa culoarea saturată să fie cea care „strigă”, sau una neagră subțire dacă piesa dorește contrast în loc de amplificare — cinci centimetri reprezintă deja o dimensiune generoasă în acest registru, iar orice element texturat, patinat sau auriu este un obiect străin scălat într-o încăpere construită pentru a-l exclude. Pe hârtie, un margina (mat) lată este o mișcare pop legitimă — se comportă ca un al doilea bloc de culoare mai degrabă decât ca un separator. Pe canvas, omite cadrul și lasă marginile întoarse (wrap) să facă treaba; de obicei, acestea au deja o opinie proprie despre propriile margini.
Au nevoie printurile pe canvas de un cadru, deloc?
Nu. Un gallery wrap — imaginea sau o culoare curată care continuă pe laturile șasiului — este un obiect complet în sine, și este tocmai încăperea prin care tocmai a trecut acest eseu. Dacă dorești senzația unui cadru fără obiectul propriu-zis al acestuia, folosește un montaj tip „float”: acesta prinde șasiul din spate, lasă un spațiu de umbră de aproximativ un centimetru și permite canvasului să fie perceput ca fiind suspendat, mai degrabă decât delimitat.
Care este, de fapt, diferența dintre un cadru tip „float” și o cutie tip „shadow box”?
Un cadru tip „float” este deschis în față — fără sticlă, cu canvasul expus, spațiul dintre margini realizând toată munca vizuală. Un „shadow box” este instinctul opus purtând aceeași siluetă: este vitrat, mai adânc, construit pentru a păstra ceva tridimensional în spatele sticlei, în loc să permită unei suprafețe plate să respire. Întreabă-te ce anume este protejat. Dacă răspunsul este „nimic”, atunci ai nevoie de tip „float”.
Convenție istorică și prețuri
Convenție istorică, pe scurt:
- Modernism/Bauhaus (1910–1945): ornament eliminat; cadrul devine o linie de limitare, mai degrabă decât un eveniment. Alb mat, negru mat, lemn simplu, 4–5 cm.
- Expresionismul Abstract (1945–1970): cadrul din bandă de aluminiu sudat de Robert Kulicke, comisionat de către MoMA în 1956 pentru expoziții itinerante — fără îmbinări de colț vizibile. Kline și Motherwell l-au împins spre cadre suficient de subțiri încât să dispară; el a proiectat, de asemenea, un cadru din Lucite pentru colecția de fotografie a MoMA.
- Pop Art (1955–1975): fără cadru, sau cea mai subțire limită posibilă — alb curat pentru a permite citirea culorii saturate, negru curat pentru contrast; montarea pe față în acril adaugă profunzime unei culori plate fără a adăuga ornament.
- Minimalism/abstracție contemporană (1965–): cadrul tip „float” devine standardul pentru pânză și panou — susținut din spate, cu spațiu de umbră, nimic care să suprapună imaginea.
- Fotografie contemporană: cadru negru subțire, paspartu negru generos, design deliberat inexistent pentru ca nimic să nu concureze cu imaginea.
- Street art/contemporan urban (1980–): fără convenție moștenită — pânză brută, neîncadrată, sau montaj pe față în cutie/acril cu margini definite, fără cale de mijloc.
Maparea catalogului (Prețuri BuyPopArt, 50×70 cm, transport inclus):
- Minimalist alb —
P118B— $224 - Modern negru —
P118H— $224 - Pânză cu margini albe (fără cadru) —
WhiteWrap— $122 - Pânză cu margini difuze —
BlurSideWrap— $122 - Extins/tip galerie, imaginea continuă pe lateral —
ExtendedWrap— $122 - Rulată, fără cadru —
NoFrame— $0
Referință competitor: Cadru negru sau alb IKEA, dimensiune comparabilă, $29.99–49.99, fără opțiune float, fără produs tip wrap — pragul minim onest pentru oricine nu cumpără un cadru care trebuie să susțină o construcție specifică a pânzei.
Related pe ArtsDot.com
- Vrei să vezi gestul care a făcut necesară banda sudată în primul rând? Stai în fața unei reproduceri Mark Rothko și privește cum un cadru încearcă, și eșuează, să concureze cu aceasta.
- Cealaltă jumătate a poveștii benzii de aluminiu este o cultură a printului care a avut nevoie de un tratament complet opus — canonul lui Andy Warhol, care rămâne cel mai bun argument pentru suspendarea culorii fără nicio ornamentare.
- Dacă Kulicke este un nume pe care doriți să îl explorați în continuare, pagina sa de catalog merită o vizită: Robert Kulicke.
- Camera prin care am pășit în sens invers, practic: un ghid complet al celor zece capodopere definitorii ale Expresionismului Abstract, cu gestul pe primul plan și cadrul într-un plan secundar îndepărtat.
- Pentru latura pop a coridorului, cele zece capodopere pop art care au schimbat istoria artei pentru sempre susțin argumentul unei margini albe subțiri mai bine decât aș putea eu.
- Curios de unde a provenit instituțional logica ramei flotante? Pagina proprie a MoMA este sursa la baza majorității acestui eseu.
- Iar dacă minimalismul este destinația, și nu doar o oprire, aceasta este harta mai completă: Evoluția și influența durabilă a minimalismului.
Surse
Obituarul Artforum pentru Robert Kulicke; A Street Frames, „The Ubiquitous Metal Section Frame and its True Inventor”; Tribeca Printworks, „What is a Floater Frame?”; ArtisanHD despre ramele acrilice tip floater; Jose Art Gallery, „How to Frame Art Like a Pro”. Coduri de cadre și prețuri din propriul catalog BuyPopArt.
